Bună . Mă cheamă Oama . ( Nu Oana , ci Oama . Da . Nu e o greşeală de ortografie .Acesta este numele meu . ) . Cu ce mă ocup eu ? Sunt scriitoare la un ziar din provincie . Nu este foarte cunoscut , deci nici salariul meu nu este foarte mare . De fapt , niciodată nu am umblat după bani mulţi , ci întotdeauna am preferat să fac ceea ce îmi place pentru bani puţini şi cam de fiecare dată când s-a ivit ocazia de o nouă slujbă , oricare ar fi fost ea am acceptat . Şi mi-a fost bine , nu zic că mi-a fost rău . Acum trăiesc modest . Şi sunt mulţumită de traiul meu , pentru că îmi permit să îmi cumpăr bijuteriile cele mai colorate şi frumoase de prin magazine . Acesta a fost visul meu de mică : să am bani pentru bijuterii şi haine . Restul nu mă interesa foarte tare . Şi e o adevarată plăcere să vin în fiecare zi aici , în biroul meu unde mă aşteaptă maculatorul şi pixul cu radiera dey-dey ( n-am aruncat nici acum acest pix . E preferatul meu şi fără el nu pot scrie nimic . L-am primit la majoratul meu de la persoana pe care o iubesc cel mai mult . Şi îl voi păstra mereu ca amintire şi instrument de lucru . ) . Şi mă aşteaptă şi calculatorul nou de culoare roşie şi tastatura verde şi mouse-ul în formă de vacă :P .Şi de fiecare dată când scriu simt prezenţa lui … Pentru că e lângă mine . E în poza cu noi doi din rama de pe birou … Mi-e dor de el …Dar el ştie acest lucru . Sunt convinsă .
Azi n-am avut inspiraţie şi nu pot să-mi dau seama de ce . Adică ştiu că mai sunt şi zile proaste în care pur şi simplu nu poţi scrie nimic , dar cred că din cauza sarcinii sunt tensionată . Sunt în luna a şaptea . Va fi fată şi o va chema Sonia ca pe prima pisică a verişoarei mele Geanina . Mi-a placut foarte mult pisica aceea , pentru că era albă şi avea ochi albaştri iar pe atunci adoram această culoare a ochilor . Băiatul meu este brunet şi are ochii verzi ca ai tatălui său . Are doi ani ( i-a implinit în martie , pe 15 , în ziua în care m-am născut şi eu ) şi este pasionat de maşni şi calculatoare şi îl cheamă George .
Îmi amintesc de prima mea zi când am venit să mă angajez la acest ziar … Era iarnă şi ningea foarte tare , afară era ger şi eram îmbracată în nişte jeanşi negri , cu un pulover roşu pe mine ( aceasta este culoarea preferata a mea şi mă face să mă simt sigură pe mine , de aceea am preferat această culoare în ziua interviului ) şi o geacă neagră cu nişte bocanci negri cu toc înalt de 15 cm ( abia mai mergeam atunci prin stratul de zăpadă de jumatate de metru care se depusese afară ) , iar pe deasupra un fular roşu cu dungi negre . Ţin minte că îmi uitasem manuşile acasă şi îmi îngheţaseră mâinile şi faţa , iar buzele mele erau mult prea roşii . Când am intrat în biroul redactorului-şef mă aşteptam să fie un domn înalt , brunet , îmbrăcat ca şi cum ar merge să bea o bere cu băieţii la o terasă sau într-un pub , ( mi-aş fi dorit să aibă ochii de un verde sticlos ) şi să fie genul de om care vrăjeşte cu femeile frumoase , încercând să o ducă în patul lui sau eventual pe biroul lui ( depindea de fată , de cât de pretenţioasă era şi de ce salariu dorea să i se ofere ) şi chiar mă pregătisem psihic pentru astfel de persoană . Însă , spre surprinderea mea nu era nici pe departe aşa , nici măcar nu era chel şi cu ochelari ( care era varianta a doua şi pentru asta mă pregătisem intens , cu vreo 2 ani înainte ) . Era o femeie . Da , era o femeie acră şi urâtă , blondă şi cu ochi albaştri . Cam acesta era singurul lucru care îmi plăcea la ea : culoarea ochilor . O chema Ioana şi nu mai ştiu cum . Pronunţase foarte repede numele şi nu l-am putut înţelege . După un interviu de jumătate de oră în care m-a făcut să mă îndoiesc de faptul că sunt o persoană răbdătoare , ci care îşi poate pierde cumpătul în orice moment , m-a angajat ca scriitoare la filiera “ Jurnalul unei femei obişnuite “ . Mi s-a părut tentant şi chiar mi-a plăcut , însă nu am crezut că voi ajunge în ziua în care să mă apuc să scriu propriul jurnal . Bine , că nu sunt sigură că voi publica ceea ce scriu acum , dar în orice caz .
Au trecut trei ani în care am scris la această filieră a revistei şi până să-l cunosc pe soţul ei . M-a ţinut închisă într-un birou în care mi se făceau toate poftele , gen : mi se aducea cafeaua la birou , mi se servea masa la ora 10 şi la ora 14 şi mi se aducea absolut orice aveam nevoie . Era sufficient să formez 068 şi să spun ceea ce doresc . Doar că singura condiţie era să nu părăsesc biroul . Până într-o zi în care a intrat el în biroul meu . Ioana era într-o şedinţă cu nişte oameni importanţi care doreau să li se facă un articol cu poze în care făceau publicitate la hainele care se vindeau la firma respectivă . Domnul a intrat cu pretextul că vrea să ştie cât e de mare acest birou şi în ce stare de funcţionare se află , cică ar fi vrut să-l renoveze pentru a fi al lui . Aveam treizeci de ani atunci . Iar el la fel . Era el , amicul din copilărie , băiatul cu maşina de vise . Nu mi-a venit să cred că l-am reîntâlnit după atâţia ani fără să vorbim şi fără să ştim unul de celălalt . Am băut amândoi din cafeaua care îmi rămăsese de la prânz şi am vorbit despre tot ce ni se întâmplaseră în toţi aceşti ani . Era doctor neurolog , avea propriul lui cabinet şi ziarul la care eram angajată plus o soţie blondă cu ochi albaştri . Era Ioana . Şi atunci l-am cunoscut pe soţul dânsei şi am aflat numele ei : Iga . Timp de doi ani ne-am întâlnit în secret la “podul sincerităţii “ până când Ioana ne-a surprins în birou şi şi-a dat seama că ne-am regăsit după ataţia ani şi că sentimentele au renăscut . S-au despărţit , iar noi ne-am căsătorit . Acum am un băiat şi mai aştept o fată cu el . Sunt şi avocată la o firmă de-a parinţilor săi şi scriitoare la propriul ziar , la rubrica : “ Jurnalul unei femei obişnuite “ ca şi acum şapte ani jumătate .
Acum nu-mi mai rămâne decât să recitesc articolul , să-l corectez şi să mă gândesc dacă merită sau nu publicat în noul număr al revistei “ Dooleys “ de luna aceasta . Şi am să-i trimit şi lui un număr prin mail ca să îl citească şi să-mi spună cum i se pare . Keep in touch !
