Dor

       
        Mi-e dor . De bunica , de bunicul , de casa de la ţară , de Lăbuş , de tortul de nisip cu flori din grădină , de gutuile tari şi crude , de nucul din grădina , unde stăteam şi compuneam poezii , de pisica , pe care niciodată nu reuşeam să o prind , de podul în care mereu mă urca bunicul pentru a aşeza măturişul , de vacile cu toate numele zilelor săptămânii , în special de Marţolea , care îmi purta mereu noroc după ce mă lovea cu minunata ei coadă puturoasă , de puii , pe care îi hrăneam cu apă amestecată cu făină de porumb , de cocoşul pe care l-am urât toată copilăria mea şi pe care încă îl mai urăsc , de gâştele pe care le păşteam în curtea şcolii , de fotbalul cu băieţii , la care mă puneau mereu portar ca să înfrunt toate loviturile , de reuniunile de peste gard la care participam la miezul nopţii pe furiş cu verişoarele mai mari .
        Mi-e dor de a trece podul de lângă salcâmul ce asculta toate împărtăşirile mele , de a arunca gunoiul în râpă şi de a mă întreba : “ Cine stă pe partea cealaltă ? “ , de a mânca învârtită , de a mă juca cu instrumentele de tâmplărie ale bunicului şi de a mă imagina un profesionist adevărat , de propoziţia pe care o rosteam de cel puţin trei ori pe zi : “ Da ‘ ce faci , bunicule ? “ si el răspundea “ Păi , ce să fac , bunicule ? Treabă . “ , de întrebările capcană ale lui , care îmi dovedeau că nu sunt aşa isteaţă , de primul televizor la care nu aveam voie să mă uit decât seara la ora 8 la emisiunea” Iartă-mă “.
       Mi-e dor să cânt din nou pe prispa casei în vacanţe , să râd mereu din orice cu bunica şi să îmi zică : “ Draga de ea “ şi să mă pupe pe frunte şi să îmi cuprindă faţa cu ambele palme , care mi se păreau atât de aspre , sa râd de gafele bunicii , care spunea “ şi-a pus tempompane( termopan ) , Stela “ , “ Ioana are nişte sabotini(sandale) aşa frumoşi “ , să umblu în sertarul cu parfumurile bunicului şi să întrebe “ Ogica , da’ cine mi-a umblat la colonie ? Că e jumate goală ! “, să merg duminica la târg şi să îmi cumpere bunicul suc la pliculeţ de toate fructele , de zilele în care luam vacile de pe câmp şi strigam mândră cu biciul în mână : “ Hai , Dumano , nu fi leneşă ! Marţolea , iar vrei să mă enervezi ?! Turturico ! “ , să culeg coada şoricelului pentru tata şi să întreb de fiecare dată : “ Dar pentru ce îi trebuie lui atâta coada şoricelului ? “ , de momentele în care făceam pe ucenicul bunicilor şi încercam să îi ajut cu treburile gospodăreşti , de adunările din a treia zi de Crăciun în care tăiam porcul şi mâncam “ şoric “ ,friptură , “ cârnaţi “ şi “ borş “ şi în care primeam bani pentru colindele , pe care le cântam alături de toţi verişorii . De “ Sânta Marie Mare “ de pe 8 septembrie când era târg şi când mâncam “ răciturile “ minunate ale bunicii şi beam din vinul bunicului , care trebuie să recunosc că era foarte bun . Şi mai ales , mi-e dor de toţi acei invitaţi , care veneau să mănânce în această zi şi să discute toate evenimentele de peste an , criticând sau plângând de milă anumite persoane .
       Mi-e dor de sat ... Mi-e dor de tot ce ţine de vacanţele din copilărie … Nu le voi uita niciodată . Deşi acum par şterse de timp .

Există un timp pentru toate

Există un timp pentru dragoste . Indiferent că eşti romantic sau raţional , dragostea te înconjoară . Chiar şi atunci când afirmi că nu ţi-ai găsit “ jumătatea” , pentru că în viaţa oricărui om există acel “ Cineva “ pe care fie îl aşteaptă , fie se bucură de prezenţa lui zilnică . Deşi tindem să contabilizăm dragostea în zile , săptămâni , luni sau chiar ani şi să luăm această “ măsurătoare “ drept valoare efectivă , consider că dragostea ar trebui măsurată în săruturi , îmbrăţişări , în lucrurile pe care le-am făcut pentru persoana de lângă noi .

Există un timp pentru despărţire atunci când porneşti spre alt drum , unul diferit , când nu mai gândeşti în funcţie de doi , când bei ceaiul separat , când îţi împarţi pauza singură , când te plimbi singură pe alee . Poate mersul unui om comun îţi va face inima să tresară , gândindu-te că e el ... Însă totul trece . Timpul trece .

Există un timp pentru tine atunci când asculţi muzica ta preferată , când te uiţi la un film , atunci când ieşi cu fetele în oraş şi râdeţi de lucrurile de care aţi fost în stare să le faceţi , când mergi la cumpărături şi îţi cheltui banii pe care i-ai economisit în timpul săptămânii , când îţi faci poze , când citeşti reviste .

Există un timp pentru fericire în momentele pline de râsete şi jocuri , în momentele când parcă toate lucrurile sunt în favoarea ta şi în care parcă şi oamenii , care se uită ciudat pentru că tu dansezi în autobuz pe muzica celor de la Vama Veche , zâmbesc . Sunt momentele care ne fac să fim alţi oameni şi în care găsim rezolvare la toate problemele într-un mod mult mai uşor .

Exisă timp pentru tristeţe . Tristeţea ne face umani . Ne face să fim mai vulnerabili şi mai sensibili . Din tristeţe se nasc marile creaţii , deoarece în astfel de momente creierul nostru este mai productiv ca niciodată . Tristeţea ne face misterioşi .

Există timp pentru timp . Atunci când timpul se dilată şi îţi permite să reflectezi la ceea ce ai făcut sau nu , să iei decizii sau să înfrunţi situaţii dificile , să visezi că eşti în stare să ajungi departe , acolo unde vei fi privit drept Cineva . E clipa în care poate găseşti o monedă de 10 bani în cutia cu lucruri primite şi îţi aminteşte de vara trecută , când ai jucat pe nisip x şi 0 , când ţi-ai deschis sufletul în faţa unui necunoscut , povestindu-i experienţe din viaţa ta şi când ai fredonat versuri goale ... Monedă care are lipită o foiţă cu data : 22 iulie 2008 . Şi te întrebi dacă acel necunoscut mai are moneda ...

Şi da , există un timp pentru toate . Deşi timpul se măsoară în nisipul care se scurge în clepsidra de pe birou , el îţi oferă ocazia să zâmbeşti , să râzi , să plângi , să treci mai departe .

“ Mâine , ca şi azi , ca şi ieri sunt introspecţiile noastre în substanţa timpului”.(Mariana Fulger )

Jocuri de cuvinte

Un joc de cuvinte eşti tu
Un joc de cuvinte sunt eu
Un joc de cuvinte suntem tu + eu = noi .
E o matematica de cuvinte
Dar cine ?
Poate doar cuvântul noi .

Şi acum înca mă joc cu mintea ta
Făcându-te să crezi că o domini pe a mea
Şi mă joc ca o veveriţa într-un copac
Care aleargă , crezând că e în pat !

Şi prind aluna pe care ai aruncat-o ieri
O ascund ca să nu mi-o mai ceri !

Încă mă joc cu mintea ta
Făcându-te să crezi că o domini pe a mea .
Şi arunc cuvinte din dormitor
De unde te uiţi la televizor .
Şi la televizor ne vedem noi
Cum dansăm valsul în doi .

Şi jocul e mai frumos
Când tu acum stai jos
Şi eu îti dau aluna înapoi
Ca să nu uiţi drumul până la noi .

E un joc de cuvinte
Ce seamănă dorinţe
Şi alungă ispite
Care sosesc nedorite .

E o matematică de cuvinte
Ce divulgă prin veşminte
Trupul străin , care înseamnă
Doar tu şi eu laolaltă !

Şi iar mă joc cu mintea ta …
Făcându-te să crezi că o domină pe e mea …

Nu te văd , dar te aud

      
        “ Ştii poveştile alea prăfuite de dragoste ? Cu mesajul scris către un suflet pereche, ascuns într-o sticlă şi lăsat pe valurile mării? Sau cu bileţelul romantic ascuns într-o cutie cu amintiri , uitată într-un apartament…şi descoperită de noul chiriaş, care întâmplător e jumătatea ei ? Cum ar fi să ai parte de aşa ceva ? Cum ar fi să te îndrăgosteşti de un necunoscut ?
       Cum ar fi să-ţi scriu pagini întregi ? Şi cum ar fi să ştii totul despre mine ` fără să mă vezi un minut ` ?…Ei , dar cum ar fi ca eu să nu ştiu nimic despre tine ? Cum ar fi să vorbim luni de zile , despre tot şi despre nimic ? Cum ar fi să ajungem să ne cunoaştem , să îţi ştiu capriciile ? Cum ar fi să ştiu ce îţi place ? Cum ar fi să am o mulţime de întrebări fără răspuns , dar chiar şi aşa … să îmi dau seama într-o zi … într-o zi seacă , fără evenimente majore .. într-o zi leneşa şi goală …ca o curiozitate a devenit o pasiune ? Cum ar fi să te răzgândeşti în permanenţa în privinţa mea ... dar să rămână mereu ceva constant : ceva te atrage la un strain .
       Cum ar fi să îmi asculţi vocea ? Cum ar fi să îmi descoperi un hobby ? Cum ar fi să am încredere în tine ? Şi cum ar fi să te incite riscul pe care-l presupune acest joc ? Cum ar fi să mergi într-o zi pe stradă şi să fii oprită de către cineva care te întreabă de un drum căutat de multă vreme ? Ce i-ai răspunde ? Ce i-ai răspunde dacă ţi-ai da seama că este necunoscutul în cauză ? Ai face ce i-ai promis ? I-ai sări în braţe ? Ai înroşi ? Ai zâmbi necontrolat ?
       Din moment ce ştii că o sete nebună de a afla adevărul te ţine în priză , nu-i aşa că ai vrea să amâni pe cât posibil momentul întâlnirii ? Şi nu-i aşa că îţi vine greu să o recunoşti ? De fapt vrei să afli secretul , să descoperi misterul … dar te bucuri de întrebările puse pe parcurs . Mai ales de una : te poţi îndrăgosti de un necunoscut ?
      Poţi îndrăgi trăsături pe care nu le-ai mângâiat ? Cum te poţi îndrăgosti de cuvinte , de replici , de sunete , de un râs contagios sau de complimente pe care le laşi sub semnul întrebării când vine vorba de sinceritate ?
      Cum?
      Raspunde-mi ... “

         Oare cum ar fi dacă toţi ne-am pune încrederea în oameni şi am crede că imposibilul poate deveni posibil sau că visele pot deveni reale sau că vorbele lor sunt adevărate … ? Oare cum ar fi dacă am crede într-un necunoscut ? Într-un om care îţi spune că te iubeşte şi că vrea să-ţi fie alături pentru totdeauna ?
        Cum ai reacţiona dacă ai primi un mail asemănător cu cel postat mai sus ? Ai accepta să ai o relaţie cu un om pe care nu-l vei vedea şi nici nu-l vei atinge , ale cărei trăsături fizice nu i le vei cunoaşte ? Ai putea să fii cu un om pe care nu-l vei cunoaşte şi nici nu vei avea contact fizic cu el ? Ai putea avea o relaţie cu un om fără să-i vezi faţa dimineaţa încercănată şi adormită şi care să-ţi zică să nu mai râzi de el pentru că n-a dormit foarte bine azi-noapte ? Sau fără să ieşi cu el în oraş şi să vă alergaţi în plină stradă pentru că tu l-ai ciupit de fund ? Fără să-i vezi coşul care i-a ieşit în vârful nasului ? Fără să-i cunoşti defectele … ? De ce anume te-ai îndrăgosti atunci ? Doar de nişte conversaţii scrise care întotdeauna îti vor trezi semne de întrebare , gen : dacă toate aceste vorbe frumoase le-a copiat de pe site-ul cu poezii sau dacă astazi vorbesc cu amicul lui ? De ce te-ai indragosti ? De nişte poze ? De nişte poze banale în care i se surprind doar câteva defecte şi majoritatea ascunse de bliţul rece şi care la fel îţi vor trezi semne de întrebare : daca e vecinul sau fratele ?
         Ce te-ar putea atrage la un străin ? Te-ar atrage calităţile pe care ţi le va rosti chiar el prin nişte cuvinte pe mess sau trimise prin mail ? Calităţi care niciodată nu vor avea vreo dovadă că există ? Se spune că defectele atrag … Defectele cum i le vei observa , cum i le vei analiza dacă nu le vezi ? Ţi le va spune acel necunoscut … Da. … Dar poate că felul în care ţi le va spune te va face să te îndepărtezi de el şi în realitate te-ar fi atras … Atunci care ar fi rostul să începi o relaţie de genul ?
        Era un dicton pe care îl folosea bunica : “ Nu cred până nu văd cu ochii mei “ şi consider că e valabil în aceasta situaţie . Dar totuşi ar putea fi o excepţie de la regulă . Poate dacă acel străin s-ar prezenta doar cu numele şi prenumele şi ar purta conversaţii normale ( gen : ce-ai făcut azi ? ce vei face mâine ? şi tot tacâmul ) într-un timp relativ suficient încât să ajungă să se cunoască două persoane totul ar fi posibil … Voi ce credeţi ?

  

Jurnalul unei femei obişnuite

          Bună . Mă cheamă Oama . ( Nu Oana , ci Oama . Da . Nu e o greşeală de ortografie .Acesta este numele meu . ) . Cu ce mă ocup eu ? Sunt scriitoare la un ziar din provincie . Nu este foarte cunoscut , deci nici salariul meu nu este foarte mare . De fapt , niciodată nu am umblat după bani mulţi , ci întotdeauna am preferat să fac ceea ce îmi place pentru bani puţini şi cam de fiecare dată când s-a ivit ocazia de o nouă slujbă , oricare ar fi fost ea am acceptat . Şi mi-a fost bine , nu zic că mi-a fost rău . Acum trăiesc modest . Şi sunt mulţumită de traiul meu , pentru că îmi permit să îmi cumpăr bijuteriile cele mai colorate şi frumoase de prin magazine . Acesta a fost visul meu de mică : să am bani pentru bijuterii şi haine . Restul nu mă interesa foarte tare . Şi e o adevarată plăcere să vin în fiecare zi aici , în biroul meu unde mă aşteaptă maculatorul şi pixul cu radiera dey-dey ( n-am aruncat nici acum acest pix . E preferatul meu şi fără el nu pot scrie nimic . L-am primit la majoratul meu de la persoana pe care o iubesc cel mai mult . Şi îl voi păstra mereu ca amintire şi instrument de lucru . ) . Şi mă aşteaptă şi calculatorul nou de culoare roşie şi tastatura verde şi mouse-ul în formă de vacă :P .Şi de fiecare dată când scriu simt prezenţa lui … Pentru că e lângă mine . E în poza cu noi doi din rama de pe birou … Mi-e dor de el …Dar el ştie acest lucru . Sunt convinsă .
          Azi n-am avut inspiraţie şi nu pot să-mi dau seama de ce . Adică ştiu că mai sunt şi zile proaste în care pur şi simplu nu poţi scrie nimic , dar cred că din cauza sarcinii sunt tensionată . Sunt în luna a şaptea . Va fi fată şi o va chema Sonia ca pe prima pisică a verişoarei mele Geanina . Mi-a placut foarte mult pisica aceea , pentru că era albă şi avea ochi albaştri iar pe atunci adoram această culoare a ochilor . Băiatul meu este brunet şi are ochii verzi ca ai tatălui său . Are doi ani ( i-a implinit în martie , pe 15 , în ziua în care m-am născut şi eu ) şi este pasionat de maşni şi calculatoare şi îl cheamă George .
            Îmi amintesc de prima mea zi când am venit să mă angajez la acest ziar … Era iarnă şi ningea foarte tare , afară era ger şi eram îmbracată în nişte jeanşi negri , cu un pulover roşu pe mine ( aceasta este culoarea preferata a mea şi mă face să mă simt sigură pe mine , de aceea am preferat această culoare în ziua interviului ) şi o geacă neagră cu nişte bocanci negri cu toc înalt de 15 cm ( abia mai mergeam atunci prin stratul de zăpadă de jumatate de metru care se depusese afară ) , iar pe deasupra un fular roşu cu dungi negre . Ţin minte că îmi uitasem manuşile acasă şi îmi îngheţaseră mâinile şi faţa , iar buzele mele erau mult prea roşii . Când am intrat în biroul redactorului-şef mă aşteptam să fie un domn înalt , brunet , îmbrăcat ca şi cum ar merge să bea o bere cu băieţii la o terasă sau într-un pub , ( mi-aş fi dorit să aibă ochii de un verde sticlos ) şi să fie genul de om care vrăjeşte cu femeile frumoase , încercând să o ducă în patul lui sau eventual pe biroul lui ( depindea de fată , de cât de pretenţioasă era şi de ce salariu dorea să i se ofere ) şi chiar mă pregătisem psihic pentru astfel de persoană . Însă , spre surprinderea mea nu era nici pe departe aşa , nici măcar nu era chel şi cu ochelari ( care era varianta a doua şi pentru asta mă pregătisem intens , cu vreo 2 ani înainte ) . Era o femeie . Da , era o femeie acră şi urâtă , blondă şi cu ochi albaştri . Cam acesta era singurul lucru care îmi plăcea la ea : culoarea ochilor . O chema Ioana şi nu mai ştiu cum . Pronunţase foarte repede numele şi nu l-am putut înţelege . După un interviu de jumătate de oră în care m-a făcut să mă îndoiesc de faptul că sunt o persoană răbdătoare , ci care îşi poate pierde cumpătul în orice moment , m-a angajat ca scriitoare la filiera “ Jurnalul unei femei obişnuite “ . Mi s-a părut tentant şi chiar mi-a plăcut , însă nu am crezut că voi ajunge în ziua în care să mă apuc să scriu propriul jurnal . Bine , că nu sunt sigură că voi publica ceea ce scriu acum , dar în orice caz .
          Au trecut trei ani în care am scris la această filieră a revistei şi până să-l cunosc pe soţul ei . M-a ţinut închisă într-un birou în care mi se făceau toate poftele , gen : mi se aducea cafeaua la birou , mi se servea masa la ora 10 şi la ora 14 şi mi se aducea absolut orice aveam nevoie . Era sufficient să formez 068 şi să spun ceea ce doresc . Doar că singura condiţie era să nu părăsesc biroul . Până într-o zi în care a intrat el în biroul meu . Ioana era într-o şedinţă cu nişte oameni importanţi care doreau să li se facă un articol cu poze în care făceau publicitate la hainele care se vindeau la firma respectivă . Domnul a intrat cu pretextul că vrea să ştie cât e de mare acest birou şi în ce stare de funcţionare se află , cică ar fi vrut să-l renoveze pentru a fi al lui . Aveam treizeci de ani atunci . Iar el la fel . Era el , amicul din copilărie , băiatul cu maşina de vise . Nu mi-a venit să cred că l-am reîntâlnit după atâţia ani fără să vorbim şi fără să ştim unul de celălalt . Am băut amândoi din cafeaua care îmi rămăsese de la prânz şi am vorbit despre tot ce ni se întâmplaseră în toţi aceşti ani . Era doctor neurolog , avea propriul lui cabinet şi ziarul la care eram angajată plus o soţie blondă cu ochi albaştri . Era Ioana . Şi atunci l-am cunoscut pe soţul dânsei şi am aflat numele ei : Iga . Timp de doi ani ne-am întâlnit în secret la “podul sincerităţii “ până când Ioana ne-a surprins în birou şi şi-a dat seama că ne-am regăsit după ataţia ani şi că sentimentele au renăscut . S-au despărţit , iar noi ne-am căsătorit . Acum am un băiat şi mai aştept o fată cu el . Sunt şi avocată la o firmă de-a parinţilor săi şi scriitoare la propriul ziar , la rubrica : “ Jurnalul unei femei obişnuite “ ca şi acum şapte ani jumătate .
          Acum nu-mi mai rămâne decât să recitesc articolul , să-l corectez şi să mă gândesc dacă merită sau nu publicat în noul număr al revistei “ Dooleys “ de luna aceasta . Şi am să-i trimit şi lui un număr prin mail ca să îl citească şi să-mi spună cum i se pare . Keep in touch !

În Purgatoriu

         
            Se şterg cuvinte din povestea noastră şi petele ce-au mai rămas dansează în ritmul unui orologiu … tic-tac … tic-tac …tic... tac …

Cine ?

          Cine eşti tu ? Cine e ea ? Acestea sunt întrebări pe care ni le punem cu toţii frecvent în viaţa de zi cu zi , fie pe mess când dăm accept la un id nou , fie atunci când ne întâlnim pe stradă cu un amic care îsi ţine iubita de mână , încercând să aflăm mai multe detalii despre ei , despre acei necunoscuţi nouă .
          Întotdeauna am vrut să ştim cine e persoana de lângă noi , cum se numeşte , unde învaţă , câţi ani are , eventual profesia părinţilor ( acest lucru contând foarte mult pentru fetele din ziua de azi pentru a şti dacă băiatul îşi permite sau nu să îi plătească măcar de două ori pe lună consumaţia în oraş ) şi asta pentru a ne simţi în siguranţă . Mi se pare şi firesc , deoarece nu poţi sta pe lângă un necunoscut . Dar ţi-ai pus vreodată întrebarea : “Cine sunt eu ? “ sau ai încercat să te cunoşti pe tine însuţi , să ştii care sunt pasiunile tale , ce îţi place ţie să faci , să-ţi analizezi propriul comportament , să-ţi descoperi ţie calităţile ? Nu cred că e suficient să ştii cine e cel de alături sau să ştii pe cine iubeşti , cu cine ieşi în oraş la suc , ci ar trebui să te gândeşti şi tu pe cine iubeşte cel pe care tu pretinzi că-l iubeşti …
         Au mai trecut câteva minute din viaţa ta doar citind acest articol , dar ai apucat să te gândeşti cine eşti tu ? Sau ai de gând să faci acest lucru în următoarele minute ? Sau ţi se pare mai important să te duci să te uiţi la tv la meciul cu Steaua sau să te dai cu noul lac de unghii de la Amway pe care ai dat toata alocaţia ta de 40 Ron? Să ai o zi minunată !