Până acum câteva minute vorbeam cu o prietenă pe mess despre lucruri anodine pentru voi , cititorii . Am încheiat discuţia , întrebându-mă : ” Pentru tine ce înseamnă prietenia ? Adică poţi lua un caz particular : prietenia ce ne leagă pe amândouă de atâta vreme şi să-mi spui . ”Mi-a zis să nu-i dau răspunsul atunci , ci mai tarziu . La început am rămas surprinsă de întrebare şi timp de câteva secunde am căzut într-un dureros şir de gânduri şi amintiri ce-mi veneau cu velocitate prin minte . Vroiam să zic o definiţie comuna pe care o uziteaza toţi , şi anume : că e o legătură sufletească ce se constituie în timp , prin sentimentele pe care ajunge o persoană să le aibă pentru alta , prin sprijinul reciproc oferit în momentele în care se necesită acesta (bla bla bla ...) .
Dar m-am oprit aici . DE CE ? Pentru că e o definiţie banală care nu reflectă întocmai realitatea . Iar dacă i-aş fi zis această comună definiţie , ar fi gandit ( cu siguranţă ) că nu valorează nimic pentru mine ea ca persoană şi nici relaţia de prietenie care s-a realizat între noi două . Aşa că am preferat să mă gândesc puţin la această întrebare , care , în fond , mă ajuta să mă cunosc , să văd ce fel de persoană sunt , ce loc ocup în sfera valorilor morale .
M-am gândit mult la ce raspuns să-i dau , pentru că îmi doream să-mi răspund mie mai întâi de toate .Mi-am zis ca prietenia pentru mine reprezintă capacitatea de a depăşi obstacolele ce intervin pe parcursul relaţiei , întrucât mărturisesc că în cei doi ani de zile de când o cunosc , un an a fost plin de piedici care erau pe cale de a pune capăt acestui minunat legământ dintre noi . Se formase un TOT pe care îl construiserăm în timp , un TOT pentru care luptaserăm amândouă şi la care ţineam enorm . Acel TOT reuşiserăm să-l obţinem prin eforturi reciproce , prin acel ceva pe care îl adăugam fiecarui lucru facut împreună . Râdeam amândouă din acelaşi motiv , plângeam una pe umărul celeilalte din lucruri mai mult decât minore şi când ne certam , împăcarea venea de la sine , deoarece amândouă ne ceream scuze , recunoscând că “ nicăieri nu e mai bine ca acasă “ ( prin acest dicton , în cazul nostru , se înţelege că nimeni nu va putea să ne înlocuiască pe niciuna dintre noi ) . Ţin minte că numai uitându-ne una în ochii celeilalte ne dădeam seama ce gândeam în acel moment , era de ajuns o privire şi ştiam ce ne tulbură liniştea , iar atunci ne încurajam una pe cealaltă , spunându-ne : “Lasă , că se putea să fie şi mai rău . Noi să fim sănătoase . Restul îşi va găsi rezolvarea de la sine . “
Dar , după cum spuneam la început au intervenit obstacole ce aveau să transforme TOTUL în cenuşă . Din prietenia minunată care fusese odată nu mai rămăsese nimic . Nu mai ţineam cont de şedinţele în care ne confesam una alteia ( le numeam REUNIUNEA DE JOI ) , nu ne mai întrebam : “Oare cu ce să mă îmbrac azi ? Mă întâlnesc cu Stefan! “ “Dar eu cu ce pereche de cercei să-mi asortez bluza roşie ? Că mâine vine Valy în Bacău ! “ ; nu ne mai sunam la 2 noaptea când dormeau wolfiţii casei (wolfiţi=părinţii şi fraţii curioşi ) şi nu mai stăteam ca nebunele pâna la 5 dimineaţa ca să mâncăm peşte cu lămâie şi cireşe amare cu zahăr , într-un timp nici nu ne mai salutam … Oare de ce ? Amândouă plasam vina pe persoanele din jurul nostru şi pe noi , însa erau doar trei vinovati : eu , ea şi situatia . Ne-a luat foarte mult timp să depăşim barierele pe care le-am întâmpinat în acel an şi să învăţăm din greşelile pe care le-am facut , lucruri care ne-au ajutat să ne maturizăm puţin şi să apreciem mai mult această PRIETENIE .
Acum , după această perioadă critică ( pe care prin răbdare şi încredere una în cealaltă o să o depăşim definitiv ) îi pot da răspunsul la întrebare : prietenia înseamnă totul pentru mine . E o reflecţie a propriului eu , însă într-o formă mai diferită şi te supune la tot felul de probe pe care trebuie să înveţi să le învingi . Vouă nu vă mai spun decât atât : dacă într-adevăr aveţi un prieten alături , nu-i daţi drumul ! Luptaţi zi de zi pentru a-l avea lângă voi !
