Joc de-a timpul în fiecare secundă , în fiecare minut , ceas de ceas , zi de zi … De ce ? Poate că o să descopăr viaţa dincolo de perdeaua udă şi putredă care ne acoperă simţurile , dincolo de lanţul ruginit de vreme , care deja s-a rupt …
Dorm în cavoul îmbrăcat în flori de mucegai în care din când în când mai pătrunde câte un pas de dans al culorilor curcubeului . Un gând se trezeşte ca o umbră goală şi împietrită în rădăcinile negre ale unei stâncii rătăcite prin materie şi încet se ridică şi se ridică… Se uită la mine , un trup pătat de grijile cotidiene şi rupt de trepăduşii din interiorul fiinţei mele . Ciobul de vitraliu din ochiul ei uitat de culoare mă împinge în vid , mă aruncă în ud ! Cad în infinitul înecat în vise , în imagini încleştate de gustul trădării şi simt cum mă arde un bob de nisip crud . Mă las învins în jocul hain al gândurilor , în muzica bruiată a culorilor dezbrăcate de timp ce-mi dirijează mişcările de cabotin bolnav . În dansul acesta hilar şi îndepărtat de lume mâinile mele croiesc doi copii cu chipul îmbătrânit , ce se joacă în lumina minciunii …
Un alt gând mort mă cheamă şi mă trage cu o funie de cleştar după el şi mă trage … şi mă ia cu el …De sus privesc ca pentru ultima dată la desenul cu noi , cu acei copii cu chipul îmbătrânit , ce se joacă de-a timpul … Închid capacul tivit în negura viselor al acelui sicriu în care dorm toate şi trupul cu sufletele noastre de copii …
